Descântec de joimăriţe (Tudor Pamfile - Sărbătorile la români)

O purces N.
Care-i apără Rusaliile,
Pe cale,
Pe cărare
Şi la mijloc de cale
Cu Rusaliile întâlnitu-s-o,
În faţa lui izbitu-s-o,
Mâinile dămblăgitu-i-a,
Vinele la picioare zgârcitu-i-o,
Pieptul în sus ridicatu-i-o,
Spinarea strâmbatu-i-o,
Creierii turburatu-i-o,
Mintea în cap schimbatu-i-o,
Vlaga din ciolane luatu-i-o,
Trupul schimonositu-i-o,
Râs de dânsul făcutu-şi-o,
Ca un fuior de cânepă
L-a zbuciumat,
Într-o bute de roată l-a băgat,
Şi de lăturea drumului
L-a aruncat,
Şi în pulbere l-a astupat.
L-a lăsat rezemat de gard
Ca pe un om stricat
Şi nenorocit,
De pe lume mântuit.
Omul acela până la cer s-a văicărat,
Nimene nu l-a văzut,
Nimene nu l-a auzit,
Numai eu N. l-am văzut,
L-am văzut,
L-am auzit,
La dânsul am alergat,
De mâna dreaptă l-am apucat,
Cu limba l-am întrebat:
- De ce ţichi,
De ce te văicărezi?
Omul mi-a spus
Că de acu de pe lume este dus.
- Nu ţipa,
Nu te văicăra,
Curând la mine vei alerga,
Cu nouă fraţi, bărbaţi.
Doftori şi învăţaţi.
Cu scai voiniceşte le-oi bate,
Din toate încheieturile le-oi scoate,
Eu de mână te-oi lua,
Pe calea lui Adam voi pleca,
Că am auzit,
Că la fântâna lui Iordan
Este o vatră de hărdal
Şi-o tufă de leuştean
Şi într-însa este o lumină crescută,
Naltă şi subţire,
Crescută la răcoare,
Ca faţa lui sfântu Soare,
Şi-i bun de durere de picioare
Şi de boala omului
Ce-i în trupul lui cea molipsitoare.
Şi eu, până la fântâna lui Iordan,
Era o limbă de pădure,
Bolnav când am ajuns la pădure,
Copacii cu crengile la pământ se lăsase,
Înaintea bolnavului se întuneca,
El pe unde călca
Pământ crăpa,
Iarba se usca,
Frunza din copaci chica
Şi în urma lui se dărâma.
La fântână am ajuns,
Pe ghizdele de l-am pus,
În fântână m-am plecat,
Apă ne-ncepută cu mâna am luat,
Din cap i-am turnat,
Cu scai voiniceşte l-am măturat,
Chichioarele i-am deşchedecat,
Limba din gură i-am dezlegat,
Trupul i s-a uşurat,
Dumnezeu mintea în loc i-a aşezat,
Înaintea ochilor i s-a luminat
Şi el de boală s-a îndreptat.
Pe cale,
Pe cărare
A plecat,
Pe scări de aur s-a ridicat,
Sus la cer s-a săltat,
Iar acolo, o curte,
O curte se vedea,
Nici vântul nu o bătea,
Nici soarele nu o ardea,
Nici ger nu o ajungea,
Nici pulberea de dânsa nu se lipia.
Apucatul de Rusalii acolo s-o dus,
Acolo o ajuns,
Mâna pe rătez a pus,
Ş-a intrat în case,
Iaca acolo şase fete frumoase,
Şedea la masă
Rusaliile cele hioroase,
Mânca, bea şi se ospăta,
Iar trei dormia.
Doar una dintr-însele
O întrebat: - Ce cauţi N.
Pe aice?
- Cum n-oi umbla
Şi cum n-oi căta,
Peste mine ce boală a dat?
- Nu ţipa, nu te văicăra,
Că aceste sunt hiorele
De-a surorilor mele,
Eu cu trestia cea lungă
Le-oi bate,
Le-oi rade
Şi cu cea ascuţită le-oi mătura,
Jos de pe trup le-oi da,
Trupul ţi s-o uşura
Şi eu în poale le-oi lua,
La marea neagră voi alerga,
Acolo sunt munţi
Crunţi
Cu stânci de petri zidiţi.
Stânca de piatră s-o crăpa,
Şi acolo le-oi băga,
Lacăt de aur la uşă le-oi aşeza,
Cu cheie de argint le-oi încuia
Şi pe marea neagră le-oi arunca.
Piatra în fundul mării s-o îneca
Şi Rusaliile s-or cufunda.
Acolo se aşeze,
Unde nimene nu nimereşte.
Eu la dânsul m-oi înturna,
Şi în leagăn de mătasă te-oi aşeza,
Vârtutea în ciolanele tale s-o înturna,
Pe faţa pământului te-oi lăsa.
Tu când vei călca,
Iarba pe urma ta s-o usca,
Şi acu eşti bun îndreptat.
- Voi bărbaţilor,
Dezmăţaţilor
Şi ne-nvăţaţilor,
Voi femeilor,
Dezmăţatelor,
Puturoaselor şi beţivelor,
Nu vă miraţi de mine
Că-s gros
Şi frumos
Şi sănătos
Şi vă miraţi de cer că-i nourat,
De pământ că-i lat,
Cum nu se mai lipesc
Rusaliile de om.